Grija de copii este cea mai frumoasă rugăciune
Era o familie evlavioasă ce avea nouă copii. Soțul era
foarte evlavios și plin de zel în cele duhovnicești. Literalmente voia să le
facă pe toate ca un călugăr.
Soția lui se plângea starețului că este foarte obosită și
că are nevoie de ajutor. Seara, venea toată familia la mănăstire. Soția rămânea
împreună cu copiii care plângeau și țipau că vor una, că vor alta. Copleșită de
oboseală, plângea și ea la rândul ei. De altă parte, soțul mergea într-un
paraclis al Sfinților Doctori fără de arginți, făcea metanii, se ruga cu
metanierul și priveghea. Avea dreptate soția să se plângă starețului.
În următoarea zi, starețul, doar ce i-a văzut în curte
împreună, a înțeles că ceva se întâmplase și că intervenise o ceartă între ei.
Îi vorbi femeii triste şi obosite, folosind cuvinte dulci pentru a o mângâia,
iar tatălui, cu discreție și cu un zâmbet, îi spuse: „M-am bucurat pentru tine,
aseară. Ai cântat toată noaptea și te-ai rugat. Bine ai făcut! Dar ai fi avut o
mai mare binecuvântare și răsplată dacă stăteai măcar jumătate de oră, și nu
trei ore, aproape de soția ta și o ajutai pentru a-i hrăni și culca pe copii.
Pentru că pentru voi, cei căsătoriți, metanierele și metaniile sunt copiii
voștri. Când vor crește, veți avea timp să faceți celelalte lucruri… «Frate
ajutat de frate este ca o cetate tare şi înaltă şi are putere ca o împărăţie
întemeiată» (Pilde 18, 19). Să fiţi totdeauna de comun acord
în toate”.
FERICITUL
IACOV TSALIKIS
Plecând de la această întâmplare un fapt m-a pus pe gânduri.
Bunicii de azi, adică părinții noștri (a celor ce avem
acum copii) nu au răbdarea și, din păcate, nici dragostea necesară pentru a sta
(a petrece timpul) cu copiii.
M-am
întrebat firesc: de ce?
Despre
bunici se spunea mereu că iubesc mai mult nepoții decât proprii copiii. Totuși,
în zilele noastre bunicii găsesc multe de făcut, dar nu să petreacă timpul cu
copiii copiiilor lor.
Îmi aduc
aminte că eram cu totul fericit să locuiesc la bunici în vremea copilăriei
mele, iar bunicii erau la fel de fericiți pentru faptul că petreceam timpul la
ei.
Modernitatea
a schimbat însă acest firesc al vieții. Copiii sunt duși de la vârste fragede
la instituții care să se ocupe de ei – în urmă cu 30 de ani la 5-7 ani copilul
era scos din mediul familial, acum chiar de la 4 luni copilul este ”răpit”
familiei în care s-a zămislit și unde-și începe viața.
Părinții noștri, adică bunicii de azi, au trăit fără
copiii lor și până la sfârșit își clădesc viața fără copii. Părinții de azi mai
mult, mai mult trăiesc fără copiii lor.
Bunicii sunt pe cale de dispariție – vor purta cel mult
un nume, nu o calitate.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu