PAROHIA Sfantul Cuvios IOAN CASIAN - Guadalajara

Parohia Ortodoxa Romana "Sfantul Cuvios IOAN CASIAN" din Guadalajara, Spania

luni, 22 iulie 2013

pregătiri pt turnarea betonului ...

Publicat de Unknown la luni, iulie 22, 2013

Trimiteți prin e-mail Postați pe blog!Distribuiți pe Twitter Distribuiți pe Facebook Trimiteți către Pinterest

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Postare mai nouă Postare mai veche Pagina de pornire

Abonați-vă la: Postare comentarii (Atom)

SINAXAR

Link-uri UTILE

Dar!
SCOALA PARINTILOR
Sfânta Scriptură
Episcopia Spaniei si Portugaliei

Arhivă blog

► 2017 (4)
- ► mai (1)
- ► aprilie (2)
- ► martie (1)

► 2016 (8)
- ► iunie (1)
- ► aprilie (5)
- ► februarie (2)

► 2015 (7)
- ► decembrie (1)
- ► noiembrie (2)
- ► aprilie (1)
- ► martie (1)
- ► ianuarie (2)

► 2014 (29)
- ► decembrie (3)
- ► octombrie (1)
- ► septembrie (2)
- ► august (2)
- ► iulie (4)
- ► iunie (3)
- ► mai (3)
- ► aprilie (6)
- ► martie (1)
- ► februarie (2)
- ► ianuarie (2)

▼ 2013 (63)
- ► decembrie (5)
- ► noiembrie (6)
- ► octombrie (1)
- ► septembrie (5)
- ► august (2)
- ▼ iulie (12)
- ► iunie (21)
- ► mai (3)
- ► aprilie (2)
- ► martie (1)
- ► februarie (3)
- ► ianuarie (2)

► 2012 (26)
- ► decembrie (2)
- ► noiembrie (1)
- ► octombrie (8)
- ► septembrie (7)
- ► august (3)
- ► iulie (2)
- ► aprilie (2)
- ► martie (1)

► 2011 (6)
- ► octombrie (1)
- ► iulie (1)
- ► iunie (1)
- ► aprilie (1)
- ► februarie (2)

► 2010 (8)
- ► octombrie (1)
- ► iulie (1)
- ► aprilie (1)
- ► martie (1)
- ► februarie (3)
- ► ianuarie (1)

► 2009 (4)
- ► decembrie (1)
- ► aprilie (2)
- ► martie (1)

► 2008 (1)
- ► octombrie (1)

SIMBOLUL DE CREDINŢĂ - CREZUL

CREZUL – SINTEZA ÎNVĂŢĂTURII DE CREDINŢĂ

Una dintre datoriile principale ale creştinului ortodox este de a cunoaşte cuprinsul credinţei sale. Învăţătura creştin-ortodoxă pe care avem datoria să o cunoaştem, ne-a dat-o Dumnezeu Însuşi prin Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos, Care zice: “Învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui ce M-a trimis” (IOAN 7,16). Cât timp a fost pe pământ, Iisus Hristos a propovăduit oamenilor, iar după Înălţarea Sa la Cer şi Pogorârea Sfântului Duh, Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor au răspândit-o în lumea întreagă.

În decursul timpului, s-a simţit nevoia ca învăţătura descoperită prin viu grai de Mântuitorul Hristos să fie clar formulată şi păstrată, ca nimic să nu se piardă din cele ce ne-a lăsat El. La aceasta s-a adăugat şi apariţia de învăţături greşite, numite EREZII, care au răstălmăcit adevărata învăţătură de credinţă. De aceea, la primele Sinoade Ecumenice, Sfânta Biserică, reprezentată de toţi episcopii săi, sub supravegherea Duhului Sfânt, a formulat, pe baza Sfintei Scripturi şi a Sfintei Tradiţii, DREAPTA CREDINŢĂ.

Primul SINOD ECUMENIC a avut loc în anul 325, la Niceea, iar al doilea SINOD ECUMENIC a avut loc în anul 381, la Constantinopol. La aceste două Sinoade Ecumenice s-a stabilit şi s-a aşternut în scris Dreapta Învăţătură despre:

-Sfânta Treime;

-Sfânta Biserică;

-Sfintele Taine;

-Învierea morţilor;

-Viaţa veşnică.

Toate acestea au fost aşezate de Sfinţii Părinţi participanţi, în 12 articole care, împreună, poartă numele de SIMBOLUL CREDINŢEI sau CREZUL.

Începând de atunci, Biserica Ortodoxă a rostit Crezul în forma sa originală, inspirată de Dumnezeu, fără modificări, adaosuri sau eliminări.

Cuvântul “CREZ” vine din latinescul “CREDO” şi se traduce prin “EU CRED”, arătând prin aceasta că fiecare credincios ce îl rosteşte, mărturiseşte credinţa în tot ceea ce cuprinde Simbolul de Credinţă.

DE REŢINUT: Fiecare credincios trebuie să-şi însuşească această învăţătură nu numai cu mintea, ci şi cu simţirea şi cu voinţa. Deci nu e de ajuns numai a crede, ci trebuie să punem în practică această credinţă pe care o mărturisim, pentru că de Dumnezeu nu ne putem apropia decât ducând o viaţă în curăţie sufletească şi trupească.

În Biserica Ortodoxă, Simbolul de Credinţă se rosteşte:

- la Sfânta Taină a Botezului, de către naşi, pentru a mărturisi credinţa pe care o primeşte şi pe care o va urma cel botezat;

- la Sfânta Liturghie, mărturisind prin aceasta credinţa celor care participă la viaţa Bisericii;

- la slujbele Bisericii şi la rugăciunile particulare ale creştinilor evlavioşi.

Art.1. Cred într-Unul Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului, al tuturor celor văzute şi nevăzute.

Art. 2. Şi într-Unul Domn Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Unul-Născut, Care din Tatăl S-a născut mai înainte de toţi vecii: Lumină din Lumină, Dumnezeu Adevărat din Dumnezeu Adevărat, Născut iar nu făcut, Cel de o fiinţă cu Tatăl, prin Care toate s-au făcut.

Art. 3. Care, pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din ceruri şi S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria şi S-a făcut om.

Art. 4. Şi S-a răstignit pentru noi în zilele lui Pilat din Pont şi a pătimit şi S-a îngropat.

Art. 5. Şi a înviat a treia zi după Scripturi.

Art. 6. Şi S-a înălţat la ceruri şi şade de-a dreapta Tatălui.

Art. 7. Şi iarăşi va să vină cu slavă să judece viii şi morţii, a Cărui împărăţie nu va avea sfârşit.

Art. 8. Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care din Tatăl purcede, Cel ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi slăvit, Care a grăit prin prooroci.

Art. 9. Şi întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Art. 10. Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor.

Art. 11. Aştept învierea morţilor.

Art. 12. Şi viaţa veacului ce va să vie. Amin.

AFLAŢI MAI MULT: În anul 589, la sinodul de la Toledo, Biserica Apuseană, a hotărât ca în articolul 8 din Simbolul de Credinţă: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, Care de la Tatăl purcede…” să se adauge “…Care de la Tatăl şi de la Fiul purcede…”. Acest adaos se numeşte FILIOQUE (şi de la Fiul), fiind una din principalele neînţelegeri care a provocat Schisma cea Mare de la 1054 dintre Biserica Ortodoxă (Răsăriteană) şi Biserica Apuseană (care ulterior se va numi Romano-Catolică), iar această dispută continuă şi în ziua de astăzi.

AFLAŢI ŞI MAI MULT: Adaosul FILIOQUE din Simbolul de Credinţă, este într-o contradicţie totală cu cuvintele Mântuitorului, Care zice: -”Iar când ca veni Mângâietorul, pe Care Eu vi-L voi trimite de la Tatăl, Duhul Adevărului, Cel ce din Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (IOAN 15,26). Mântuitorul Însuşi arată că Duhul Sfânt purcede numai de la Tatăl, pe când Biserica Catolică învaţă că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul. În aparenţă am spune că nu este o mare problemă, dar totuşi ea este destul de gravă, pentru că e o afirmaţie care Îl contrazice tocmai pe Capul Bisericii – Iisus Hristos.

DICŢIONAR:

- a purcede = a proveni, a lua naştere, a izvorî;

- a purcede = purcederea (de la latinescul PROCEDO) este mişcarea prin care Duhul Sfânt izvorăşte din Tatăl şi Se odihneşte în Fiul într-o permanentă comuniune treimică; Sfântul Duh este şi Duhul Adevărului, pentru că prin El şi prin lucrarea Sa în lume cunoaştem adevărul total despre Dumnezeu;

- întrupat = care a luat trup, fiinţă;

- pogorât = coborât;

- sobornicească Biserică = (aici) Biserică ce îi cuprinde pe toţi oamenii de aceeaşi credinţă;

- erezie = învăţătură greşită, contrară învăţăturii Bisericii, rătăcire de la adevăr;

- de o fiinţă = a fi de aceeaşi fiinţă, a avea aceeaşi natură.

Sfânta Taină a CUNUNIEI

Pentru miri sunt necesare:

- Certifícate de Botez sau adeverinţă că au fost botezaţi în Biserica Ortodoxă

- Certificat de Căsătorie civilă

Pentru naşi sunt necesare:

- Certificat de Cununie religioasă sau adeverinţă că au fost cununaţi în Biserica Ortodoxă

- Certificat de Căsătorie Civilă

La săvârşirea slujbei Sfintei Taine a Cununiei sunt necesare:

- verighete, dacă un a fost săvârşită slujba Logodnei în prealabil

- lumânări de cununiei (2 buc.) (de la biserică)

- un cozonac (sau pişcoturi) şi o sticlă de vin

- 3 lumânări pentru sfetnice, cărbuni şi tămâie (de la biserică)

Unde se cuvine să se facă slujba Cununiei? Slujba Cununiei se cuvine să se facă în biserică, deoarece Cununia este una din cele şapte Taine şi aici e locaşul sfânt în care se săvârşesc şi celelalte Sfinte Taine şi pentru că aici se adună şi Biserica în înţelesul ei de comunitate, adică obştea credincioşilor din care face parte şi care, în felul acesta, se bucura şi ia parte împreună cu noi la unul din cele mai de seama prilejuri de bucurie din viaţa noastră, după cum ia parte şi la necazurile şi durerile noastre. De aceea, săvârşirea cununiei în casa este îngăduită numai rareori şi numai din motive bine întemeiate, cu dezlegarea arhiereului, care hotărăşte de la caz la caz.

Când nu se pot face nunţi? Potrivit poruncii a noua a Bisericii, nu se pot face nunţi în următoarele zile şi răstimpuri de peste an:

a) în cele patru posturi de peste an, ca şi în toate zilele de post din cursul anului: miercurea şi vinerea, Ziua Crucii (14 septembrie), Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august). Aceasta, pentru că petrecerile şi ospeţele ce însoţesc de obicei nunta nu se potrivesc cu pocăinţa şi înfrânarea pe care ne-o impune postul.

b) în săptămâna brânzei (sau săptămâna albă), care este socotita ca vreme de pregătire pentru post.

c) în săptămâna luminată (dintre Duminica Paştilor şi Duminica Tomii), în Duminica Rusaliilor, în răstimpul dintre Crăciun şi Bobotează, precum şi în ajunul tuturor praznicelor împărăteşti, pentru că veselia nunţilor să nu întunece sau să ne facă să uităm bucuria duhovnicească a celor mai mari sărbători creştine.

Ce e logodna şi care e rânduiala ei? Logodna (cuvânt slav, care înseamnă a face făgăduinţă de căsătorie) e rânduită tocmirii sau aşezării nunţii a doi tineri care s-au făgăduit unul altuia. Biserica binecuvântează aceasta veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba logodnei de cele mai multe ori se face împreună cu slujba cununiei, săvârşindu-se imediat inaintea acesteia (dar se poate face şi aparte, cu mult mai inainte). Logodna binecuvântată de Biserica are o deosebită valoare prin legătura ei cu căsătoria, cu Sfânta Taină a Nunţii, de aceea ea nu se poate strica sau desface ca orice învoială omenească. Partea cea mai de seama a slujbei logodnei e punerea inelelor în degetele logodnicilor de către preot şi apoi schimbarea acestor inele de catre naşi.

Ce rost au inelele de la logodna? Ele sunt semnul iubirii, al credincioşiei şi al legăturii trainice pe care o făureşte Taina Căsătoriei între viitorii soţi. Slujba logodnei şi a cununiei se face în naos, adică în sânul Bisericii, înaintea unei mese pe care se aşează Sfânta Evanghelie, cununiile, Sf. Cruce, sfeşnice cu lumânări şi inelele de logodnă. Mirele stă în dreapta ca unul care este mai mare şi cap femeii, iar mireasa, la stânga lui, lângă inima lui şi ca una care este mai mică decât bărbatul, fiind făcută din coasta lui şi datorându-i supunere şi ascultare. Atât la logodnă cât şi la Cununie, mirii sunt însoţiţi de naşi (nuni).

Care este rostul naşilor la cununie? Rostul şi datoria naşilor la cununie sunt aceleaşi ca ale naşilor de la botez. Ei sunt martori şi chezaşi ai temeiniciei făgăduinţelor făcute de viitorii soţi unul faţă de altul şi ai trăiniciei legăturii pentru tot restul vieţii. De aceea pun mâna pe cununii, atât atunci când sunt puse pe capul mirilor, cât şi atunci când sunt luate. De regulă ei sunt aceiaşi de la botez, sau urmaşii lor şi trebuie să fie ortodocşi şi cu bună vieţuire creştinească, purtându-se faţă de miri ca nişte părinţi şi învăţători ai acestora. În timpul slujbei, naşii ţin în mână făclii aprinse, simbol al curăţiei mirilor, al luminii darului de sus şi al bucuriei nuntaşilor.

Care e partea cea mai de seamă din rânduiala Cununiei? Este punerea cununiilor: preotul face de trei ori semnul crucii cu cununiile peste feţele mirilor, rostind la fiecare, de câte trei ori, cuvintele: “Cunună-se robul (roaba) lui Dumnezeu (numele) cu roaba (robul) lui Dumnezeu (numele), în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”, apoi le pune pe capul lor, întâi al mirelui şi apoi al miresei.

Ce inchipuie “cununiile” care se pun pe capul mirilor? Acestea sunt făcute în chipul coroanelor cu care se încununau odinioară regii şi împăraţii. Ele închipuie podoaba, cinstea şi răsplata care se aduc curăţiei şi fecioriei mirilor pentru care aceştia sunt încununaţi ca nişte împăraţi, înzestraţi cu puterea de a da viaţă, a naşte copii. De aceea se şi cântă pentru dânşii: “Doamne, Dumnezeul nostru, cu mărire şi cu cinste încununează-i pe dânşii!” După punerea cununiilor, urmează Apostolul (de la Efes. cap. 5, vers 20-33), în care Sfântul Apostol Pavel aseamănă nunta cu legătura sfântă dintre Hristos şi Biserică, îndemnând pe miri să se iubească unul pe altul. Se citeşte apoi Evanghelia în care se istoriseşte minunea înfăptuită de Mântuitorul la nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11). Urmează o ectenie, dupa care preotul binecuvântează paharul de obşte (comun), adică un pahar cu vin din care dă mirilor să guste pe rând, în timp ce se cântă: “Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema” (Ps. 115, 4).

Ce înseamnă paharul acesta? Înseamnă, pe de o parte, bucuria şi veselia nunţii, iar pe de alta, unirea într-un cuget şi menirea comună a viitorilor soţi pe care ei vor împărtăşi-o împreună de aici înainte, având parte de aceleaşi bucurii şi aceleaşi necazuri. Aceleaşi lucruri închipuie şi bucata de pâine din care se dă acum mirilor să guste, odată cu paharul de obşte. După aceasta se face înconjurarea de trei ori a mesei de către alaiul de nuntă, format din slujitori, miri şi naşi.

Ce înseamnă înconjurarea mesei? Această înconjurare în chip de horă închipuie bucuria prilejuită de nuntă. Şi deoarece nunta se face în scopul naşterii de prunci, Biserica ne duce cu gândul la naşterea minunată a dumnezeiescului Prunc din Sfânta Fecioară, naştere pe care a prezis-o mai ales proorocul Isaia (7, 14). Pe acesta îl îndeamnă acum Biserica, prin cântare, să dănţuiască împreună cu noi, de bucurie că i s-a împlinit proorocia: “Isaie, dănţuieşte! Fecioara a avut în pântece…” etc. Se cânta, de asemenea, şi celelalte două cântari de la slujba hirotoniei: “Sfinţilor Mucenici…” şi “Slavă Ţie, Hristoase Dumnezeule… “, care înseamnă că mirii trebuie să se facă părtaşi ai lui Hristos şi ai sfinţilor Lui, prin viaţa curată pe care o vor duce şi în căsnicie.

Sunt îngăduite de Biserica a doua şi a treia nunta? A doua şi a treia nuntă erau privite odinioară de Biserică cu mai multă asprime şi îngăduite numai ca un pogorământ făcut pentru slăbiciunea firii omeneşti. De aceea, erau însoţite de unele epitimii, sau canoane de pocăinţă (opriri de la Sf. Împărtăşanie). Astăzi însă, deoarece asemenea căsătorii au devenit mai dese, Biserica e nevoită să le îngăduie şi să le binecuvânteze, pentru a nu lăsa pe cei împreunaţi cu legătura trupească, să trăiască în păcat, fără binecuvântarea lui Dumnezeu. Cununia a doua şi a treia se săvârşesc după o rânduială deosebită, în care se vede înca vechea disciplină a asprimii cu care erau privite de către Biserica asemenea căsătorii. Această rânduiala este, în prima ei parte, mult mai simplă şi mai puţin sărbătorească decât cea de la prima cununie. Logodna este împreunată aici cu cea a cununiei, ca o singură slujbă, având binecuvântarea de la început nu ca la Taine (”Binecuvântată este Împăraţia Tatălui…”), ci ca la slujbele de binecuvântare şi sfinţire, numite IERURGII (”Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”). Atât ectenia, cât şi molitvele de la logodnă, cât şi cele dinaintea punerii cununiilor, cuprind rugăciuni pentru pocăinţa şi iertarea mirilor, pentru ca însoţirea lor prin a doua sau a treia nuntă le e socotită ca un păcat izvorât din aprinderea trupească, pe care ei n-au putut-o birui. Începând de la punerea cununiilor pe cap, rânduiala slujbei la a doua şi a treia nuntă e întocmai ca şi la prima nuntă. A patra nuntă e socotită de Biserică drept o fărădelege, de aceea preoţii sunt opriţi de a o sluji, sub pedeapsa caterisirii (Molitfelnicul, la sfarşitul Rânduielii Nunţii ).

Ce trebuie să ştie şi să păzească mirii? “Trebuie să ştim că cei ce se însoţesc prin nuntă s-au însoţit de la Dumnezeu şi sunt curaţi cu chemarea Celui Curat. Să păzească deci unul faţă de altul nunta neîntinată şi în pace, să vieţuiască în cucernicie. Cei ce au luat unire de la Dumnezeu, pentru cinste, dragoste întru curăţie, însoţirea într-un gând şi în pace, să le păzească unul cu altul, ca un odor, pentru ca să nu li se ceară sa dea răspuns de curaţie şi de celelalte lucruri dumnezeieşti; şi să se îngrijească nu numai de trupul lor, ci mai cu seamă de sufletele lor… căci într-acest chip şi Dumnezeu va fi cu dânşii. Pe fiii lor să-i crească “întru frica şi învăţătura Domnului”, precum învaţă dumnezeiescul Pavel (Efeseni 6, 4), şi din cele ce câştigă de la Dumnezeu să miluiască pe fraţii cei săraci, ca şi ei să fie miluiţi şi să se învrednicească împărăţiei cerurilor, împreună cu fiii lor” (Povăţuirea către Miri, din Sf. Simion al Tesalonicului, Despre cinstita nuntă, cap. 282, p. 183). Să nu uite mirii că legătura cu care Taina nunţii uneşte pe bărbat şi femeie este sfântă şi veşnică, pentru că este binecuvântată şi consfinţită de Biserică, adică întărită de Dumnezeu Însuşi. Precum auzim în Apostolul ce se citeşte la cununie, această legătură e asemănată de Sf. Apostol Pavel cu legătura sfânta şi tainică dintre Hristos şi Biserica (Efes. 5, 23). Ea trebuie să rămână deci trainică şi statornică şi nu poate fi desfăcută pentru orice nepotrivire trecătoare, sau pentru alte pricini mărunte care tulbură din când în când pacea şi liniştea căminului. Supărările şi necazurile, mici sau mari, de care nimeni nu este scutit în viaţă, pot umbri uneori înţelegerea şi armonia ce trebuie să dăinuiască între soţi; dar ele nu sunt temeiuri pentru divorţ, adică pentru desfacerea căsniciilor. “Şi vor fi cei doi un trup…” zice Sfântul Apostol Pavel despre cei ce se însoţesc prin Taina Nunţii (Efes. 5, 31). “Şi pe care i-a unit Dumnezeu, omul să nu-i despartă…”, adaugă Biserica, citând pe Mântuitorul. Numai păcatul adulterului de care s-ar face vinovat unul din soţi dă celuilalt dreptul de a rupe legătura căsătoriei, pângarită prin păcat. Şi numai moartea desparte vremelnic pe soţii care s-au iubit în această viaţă, pentru ca să-i unească din nou, pentru veşnicie, în cealaltă viaţă.

(extras din Învăţătura de Credinţă Ortodoxă)

Sfânta Taină a BOTEZULUI

Rânduială pentru femeia care a născut

-în primele zile după naştere cineva din familie vine la preot cu o sticlă de apă (aprox. 1L) pentru a fi sfinţită (din apa sfinţită de preot bea mama; tot cu ea se stropeşte casa şi se pune în baia pruncului).

-la 8 zile după naştere mamei i se săvârşeşte Rugăciunea la femeia lăuză, iar pruncului Slujba la însemnarea pruncului sau de punere a numelui

-la 40 de zile după naştere se săvârşeşte Rânduiala curăţirii lăuzei

La BOTEZ aveţi nevoie de:

1. Lumânare de BOTEZ (de la biserică);

2. Panglică (1 – 1,5 metri lungime, de 5-7 cm lăţime);

3. CRIJMĂ (pânză albă în care se scoate copilul din apa Botezului de 1m x 1,5m);

4. Prosop şi săpun (pt. preot);

5. Ulei de măsline (250 ml);

6. 3 lumânări mari pentru sfeşnice, cărbuni şi tămâie (de la biserică)

7. Certificat de naştere românesc sau Libro de familia (copie xerox şi original);

Scurtă învăţătură despre BOTEZ:

În privinţa timpului săvârşirii Botezului, canoanele prevăd ca pruncii, dacă sunt sănătoşi, să nu se boteze înainte de 40 de zile de la naştere, tocmai pentru a se respecta normele legii privind curăţirea mamei (Can. 38 al Sf. Nichifor Mărturisitorul), perioadă care coincide sau mai bine zis este una cu aceea a pregătirii pruncului pentru Botez. La încheierea unui itinerar, mama îşi aduce ofranda la altar, maternitatea ei însăşi.

Referindu-ne la prunc îndeosebi, am văzut că el a ajuns să aparţină, prin închinarea la Icoana Maicii Domnului, unei familii creştine. În nici un fel el nu are o existenţă autonomă. Viaţa lui este, determinată şi modelată integral de aceea a BISERICII care l-a primit în sânul ei. Familia creştină însă la rândul ei aparţine Bisericii. De aceea mama care a dat viaţă pruncului vine în locaşul de închinare şi în numele familiei aduce pe noul-născut ofrandă lui Dumnezeu, închinându-l la altar. Prin acest act fiul ei intră în legătură cu marea comunitate de viaţă şi de iubire pe care Cuvântul lui Dumnezeu întrupat o alcătuieşte împreună cu credincioşii Săi.

Ca membru al Bisericii, calitate pe care nu o capătă decât prin Botez, are posibilitatea să se hrănească din bogatele haruri ale Sfântului Duh, găsind aici toate mijloacele de zidire sufletească de care tradiţia ortodoxă dispune, sub purtarea de grijă a ierarhiei, în vederea participării sale efective la lucrarea cea tainica a lui Dumnezeu în lume.

Ritualul îmbisericirii face însă ca pruncul să devină un "catehumen", un "chemat", după cum ne învaţă mai ales Simeon al Tesalonicului. Înainte chiar de a i se conferi Botezul, Sfânta Biserică, adevărata mamă a vieţii, se grăbeşte să-l primească la sânul ei. Introducându-l în sfântul locaş, îl primeşte şi în comunitatea creştină, în sensul că nu-l consideră un străin, ci ca pe unul care a dobândit încă în acest stadiu al copilăriei, privilegiul de a lua parte la "Liturghia catehumenilor".

În mod practic, pruncul este adus de mamă în vederea îmbisericirii în faţa uşilor bisericii sau în pronaos. Ritualul întrării în biserică are importante semnificaţii. Pruncul este introdus într-o lume nouă, în universul pe care Iisus Hristos Însuşi l-a creat pentru a doua oară, răscumpărându-l cu Sângele Său. Tot ceea ce se petrece în Sfântul locaş poartă amprenta acestui înţeles.

Rostind formula de îmbisericire, preotul ia pruncul din faţa uşilor şi intra cu el în biserică, zicând mai departe : "Intra-vo în casa Ta, închina-mă-voi în biserica Ta cea sfântă!". Cu aceste cuvinte, pruncul este primit între aleşii lui Dumnezeu, în calitate de catehumen. În interiorul naosului, preotul rosteste: "în mijlocul bisericii Te voi lăuda!", amintind astfel de prezenţa cetelor îngereşti. În cele din urmă, apropiind pruncul de altar şi închinându-l la icoanele împărăteşti, preotul arată că acesta a dobândit dreptul de a fi primit în el, în sensul de a deveni pe viitor "jertfa vie, sfânta, bine plăcuta lui Dumnezeu" (Romani XII, 1). Pruncul de parte bărbătească se introduce spre închinare şi în interiorul Sfântului Altar. Ritualul îmbisericirii se încheie cu imnul eshatologic al dreptului Simeon : "Acum slobozeşte pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace. Că văzură ochii mei mântuirea Ta, pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor, lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău" (Luca II, 29-32). Preotul aşează pruncul jos pe solee, în faţa uşilor împărăteşti, de unde este luat de către mamă (naş, dacă îmbisericirea se face după Botez) după ce aceasta a făcut trei închinăciuni.

Săvârşirea îmbisericirii după Botez este un rit ce se cuvinte să fie continuat cu actul Cuminecării pruncului. Primirea Sfintei Împărtăşiri constituie pentru întreg itinerariul pe care l-am descris atingerea unui punct culminant. Prin Taina Botezului, precedat de cele 40 de zile de pregătire, pruncul este introdus în Biserică şi totodată condus la ospăţul Împărăţiei, devenind părtaş al unei noi existente ce ne este dată în Hristos.

Potrivit canoanelor, botezul pruncilor poate avea loc în caz de necesitate înaintea împlinirii celor 40 de zile de pregătire, în orice zi (Can. 26 si 38 al Sf. Nichifor Marturisitorul ; Can. 5 al Sf. Chiril al Alexandriei; Can. 47 Laodiceea).

Pentru naşi:

Naşii sunt chezaşii sau garanţii, pentru că pe temeiul credinţei lor, pe care o mărturisesc în locul copilului ce se botează. Fiind de faţă la Botez, naşii botezatului se leapădă în locul pruncului, de stăpânirea satanei (prin întreita lepădare şi suflare către asfinţit, deci spre locul întunericului) şi apoi, întorcându-se cu faţa spre răsărit, locul luminii, făgăduiesc că cel ce se botează se uneşte cu Hristos şi va trăi împreună cu El.

Un nou născut, un prunc tinde şi el cu tot sufletul către Hristos, izvorul vieţii şi al luminii. De aceea naşii, fiind martori la Botez, mărturisesc credinţa în numele pruncului. Ei făgăduiesc, că se vor îngriji ca nou-născutul botezat pe măsura ce va creşte, va tinde în adâncul inimii sale înspre credinţa ortodoxă şi va trăi viaţa după poruncile lui Iisus Hristos, fiind păzitorul Darului Sfântului Botez.

Dar dacă cinstea de a fi naş la Botez e mare, apoi răspunderea naşului în faţa Domnului, pentru această cinste, este infinit mai mare. Părinţii copilului trebuie să cugete cu înţelepciune în aleagerea unor naşi vrednici, ce au a fi chezaşi destoinici şi martori, iar mai târziu să dea pildă şi îndrumări frumoase finului sau finei lor. De aceea, naşii trebuie să fie oameni credincioşi, să cunoască şi să iubească Sfânta noastră lege ortodoxă şi să aibe viaţă curată. Recomandat ar fi ca naşii să cunoască “Crezul”, să se Spovedească şi dacă primesc dezlegare de la preot să se Împărtăşească.

Naşii au datoria, împreună cu părinţii copilului, să-l înveţe să-şi facă semnul Sfintei Cruci, să îl ajute în învăţarea rugăciunilor şi, de asemenea, să-l ajute cu sfaturi şi îndrumări bune, cum să-şi cinstească părinţii, cum să se poarte ca un adevărat creştin, cum să îndeplinească poruncile dumnezeieşti.

Până la vârsta de 7 ani copii se pot Împărtăşii fără să se Spovedească şi acest lucru trebuie să se întâmple cât mai des cu putinţă, tocmai ca viaţa duhovnicească să se manifeste încă de la vârsta copilăriei.

Pr. EMILIAN Geabana

634.720.393

parohiaguadalajara@yahoo.es

www.episcopiaspanieiportugaliei.es

Postări populare

Lumânările şi tămâia

" De ce aprindem lumanari la slujbe sau cand facem rugaciuni? Lumanarea nu poate lipsi de la nici o slujba sau rugaciune, ea ne inso...
În ajunul sărbătorii Sfântului Prooroc Ilie Tesviteanul

...
vizita Pr. MARIUS Moşteanu de la biserica "Sf. NICOLAE", Constanţa

Totalul afișărilor de pagină

Tema Filigran. Imagini pentru teme create de zbindere. Un produs Blogger.